Povești, oameni și perspective care se așază cu timpul.

Din marea generozitate a vietii mele si victimizarea de dupa...

Bună să vă fie inima, dragilor! 💛

Gândindu-mă la de ce mi-a venit în minte titlul „Perspective puricate”, mi-am dat seama că, având câteodată puncte de vedere unice, o gândire distructivă și o viziune neobișnuită asupra realității, acestea mi-au „oferit” șansa de a-mi schimba des perspectiva.

Apreciez profund animalele, natura și arta.

Vreau să mă angajez în activități care aduc la lumină bunătatea și creativitatea din oameni.

Și, revenind la subiectul generozității: după o faptă bună, te aștepți la recunoaștere și recunoștință și te simți rănit și dezamăgit atunci când eforturile nu îți sunt apreciate?

Nu? Voi, nu?

Eu da. Încă mai alunec câteodată în vechile obiceiuri.

Am trăit o parte impresionantă a vieții mele în mentalitatea de victimă, în inconștiență și, bineînțeles, înrădăcinată în „antipatia față de mine”.

Da. Sună interesant, pentru că, deși dădeam impresia că eu sunt cel mai „iubit dintre pământeni”, de fapt era pe dos.

Am învățat astfel, după pierderi considerabile, că generozitatea sănătoasă provine din abundență, nu din lipsă sau din sacrificiu.

Și, la fel de important, să fie făcută cu discernământ.

Sacrificiul este adesea văzut ca fiind nobil și evlavios și cred că nu este corect înțeles.

Sacrificiul făcut pentru a câștiga un sentiment de valoare sau pentru a-i îndatora pe alții este condus de mândrie.

Adevărata intenție divină apare atunci când abundența interioară se revarsă, cu o dorință autentică de a ajuta, a iubi și a dărui.

Când un om dăruiește dintr-un loc de împlinire interioară, îi inspiră și pe alții.

Așadar, fiți buni, sinceri și onești, grijulii și înțelegători, dar și selectivi pe măsură.

Împărtășiți-vă înțelepciunea dintr-un loc al serviciului, considerându-i pe ceilalți vrednici de a primi.

Și ego-ul are acest loc. Cam de acolo împărtășim, înainte de a înțelege energia din care suntem generoși.

Nu în ultimul rând, fiți pacificatori pe Pământ. Evitați agresiunea, ostilitatea, intoleranța sau ura.

Practicați recunoștința și smerenia.

A face bine în speranța că cineva îți va da, la nevoie, un pahar cu apă nu este slujire adevărată; este o dorință egoistă.

A FACE BINE AR TREBUI SĂ VINĂ DINTR-UN LOC AL VOINȚEI AUTENTICE.

Continuați să fiți generoși cu timpul, energia, ascultarea, financiar etc., de dragul binelui mai mare.

Nu pentru statut social sau recunoaștere.

Compasiunea, conștientizarea și curajul să vă însoțească mereu! 💛

"Ceea ce numim generozitate nu este de cele mai multe ori decât vanitatea de a da, care ne place mai mult decât ceea ce dăm". Francois de la Rochefoucould

Despre doua roluri opuse ale femeii in trecut si in prezent. Unde am fost si unde suntem. Doua extreme. Doua judecati. Intoleranta.

Bună să vă fie inima, dragilor! 🤎

Dintr-un comentariu la o postare mi-a venit ideea acestei noi perspective.

Având bunul obicei de a lua pulsul trăitorilor de pe Facebook citind comentarii, pot să spun, cu mâna pe inimă, că sunt subiecte care îi încing pe oameni și îi divizează mai mult decât ar fi sănătos, să zicem… Deși, cine stabilește ce este sănătos și ce nu?

Subiectul era: „Poate să se întrețină singură o femeie și să-și plătească facturile?”

Și au început femeile „de carieră” să se dezlănțuie împotriva celor „întreținute”, care nu înțeleg că suntem în secolul XXI, că trăiesc după mentalitatea bunicilor și/sau a străbunicilor, că bărbații sunt nefolositori și chiar mai mult de atât… 🤦‍♀️

M-am găsit și eu să comentez, pentru că am fost pe strada aceea: a independenței forțate, a credinței că fac eu totul, că nimeni nu face ca mine, că le arăt eu lor că nu am nevoie de nimic de la nimeni etc.

Și, când am înțeles din ce energie o făceam, mi-a trecut.

Nu dintr-o dată. Cu muncă serioasă de conștientizare. Cu zbucium, furie, plâns și victimizare. 😇 Asta cu victimizarea am dus-o la rang de maestru. 🤗

Am scris că este o mare presiune, și pentru femeie, și pentru bărbat, în egală măsură, să ducă „viața” de unul singur și că, împreună, „sacul din spate” devine mai ușor.

Au sărit în sus, ca mușcate de dorsal, câteva doamne independente și autonome. Una dintre ele chiar mi-a spus că oamenii sunt din ce în ce mai răi… 😂

N-am văzut legătura cu subiectul, însă m-am amuzat gândindu-mă că, în alte vremuri, eram și eu în stare să mă iau de gât cu oricine m-ar fi contrazis.

Ce s-a schimbat?

Valorile mi s-au schimbat. Credințele și realitatea.

Cu riscul de a fi percepută ca un „dinozaur” în privința rolului femeii în familie și societate, cred că soția, mama, bunica adunau oamenii și îi țineau uniți.

Cred că amintirile și poveștile cu bunicile noastre, gustul mâncării și cuvintele înțelepte le avem pentru că ele nu aveau ca deziderat „independența financiară și emoțională” a lor, ci luau în inima lor tot și toate câte le înconjurau. Cu Mama Natură cu tot. 🍀

Nu toate femeile trebuie să facă o carieră. Nu este nici bine, nici rău să fii de un fel sau altul.

De ce, oare, suntem atât de intoleranți la a „fi” sau a „trăi” altfel decât credem noi că este „normal”?

Cum oare ar fi o lume 🗺️ în care toți am fi la fel?

Ducem oare până la capăt gândul, ca să vedem și consecințele?

Ce mi se pare trist este că generațiile următoare vor pierde amintirea, povestea, vorbele de duh, veselia, bucătăria și smerenia unui „acasă” în care cineva are, pur și simplu, dorința de a uni.

„Bucură-te de lucrurile mărunte. Într-o bună zi s-ar putea să privești înapoi și să descoperi că erau cele mai importante lucruri.” – Robert Brault

Experienta de viata traita ani de a randul datorita unor tipare relationale neintelese.

Bună să vă fie inima, dragilor! 🤍

Astăzi este o zi în care am rememorat momentul în care am acceptat cel de-al doilea nume al meu: Maria.

A fost un drum anevoios, pentru că l-am primit după mama mea, cu care am avut o relație tumultuoasă și dureroasă, dificilă și, cel puțin, provocatoare.

A fost ca o telenovelă, cu episoade de toate felurile. 😊

La un moment dat, am constatat că am mari conflicte cu o femeie pe nume Maria. Conform unui obicei pe care încă îl mai regăsesc uneori în mine, m-am încăpățânat să-i demonstrez că eu am dreptate și să nu mai aud aproape nimic din ceea ce îmi spunea.

Bătălia aceasta a durat mult, până într-o zi, când mi-am dat seama că, de fapt, nu aveam treabă cu ea, ci cu numele ei.

Numele ei îmi amintea de o parte din mine pe care nu o acceptasem.

Obișnuiam să spun: „Nu mă simt Maria.”

Și atunci am înțeles, în sfârșit, că, atâta vreme cât nu mi-am acceptat mama, nu mi-am putut accepta nici numele primit de la ea.

Înțeleg acum că ziua Mariei vorbește despre smerenie, împăcare și despre un gând pios îndreptat către cei care au fost mai încercați de viață.

Interesant este că sărbătoarea de astăzi cade în cheia 4, care are ca umbră INTOLERANȚA.

Mai este denumită și „NEBUNIE TINEREASCĂ”, pentru că, sub influența ei, părerile, judecățile și resentimentele se pot transforma în convingeri și certitudini.

Ajungem astfel să simțim că trebuie să alegem între tabere.

După principiul pe care îl cunosc atât de bine și eu: „Dacă nu-i ca mine, să nu fie nicicum.” 🤦‍♀️

Darul este ÎNȚELEGEREA.

Un cuvânt aproape banal.

Auzim des în jurul nostru: „Înțeleg.” Dar oare înțelegem că înțelegerea nu are nimic de-a face cu simpla cunoaștere?

Doar înțelegerea adevărată poate aduce acel sentiment de liniște și pace interioară, pentru că ea se află dincolo de granițele minții.

Despre darul suprem, IERTAREA, simt că acesta este apanajul Grației Divine și, prin urmare, nu se supune legilor omenești.

În cele din urmă, iertarea ne învață să nu ne mai agățăm de nimic din ceea ce este în viața noastră și să ne apropiem de ADEVĂR.

Un mare deziderat încă, cel puțin pentru mine.

Așadar, religioși sau nu, credincioși sau nu, ziua de astăzi poate fi despre acceptarea noastră, a celorlalți și a tuturor celor care există.

A văzutului și nevăzutului.

Să lăsăm, așadar, deosebirile de orice fel care ne separă să se topească în marea înțelegerii, a înțelepciunii și a iertării — a noastre și a tuturor.

Acesta simt eu că este mesajul acestei sărbători și al acestei perioade: să privim mai mult spre interior decât spre exterior.

Să fie o perioadă care să ne ajute să creștem liniștea și pacea în fiecare trup și suflet. 🦋

„Cel care nu poate tolera punctele de vedere ale altora este un sclav al propriei sale înguste minți.” – Mahatma Gandhi

Asteptarile impuse din afara noastra au de obicei, efectul contrar.

Bună să vă fie inima, dragilor! 💛

La cât de repede se rostogolesc în mediul online veștile care stârnesc teamă, neliniște și tot felul de emoții care nu ne sunt prietene, îmi este din ce în ce mai greu să cred că dețin vreun adevăr.

Sunt atât de multe opinii și atât de multe interpretări, încât cred că singura șansă de a înțelege ceva din tot acest zgomot este să te detașezi suficient și să nu te identifici complet cu mesajul pe care îl primești.

În aceste zile se face apel la spiritul civic prin reducerea consumului de energie electrică în anumite intervale orare. Și mă întreb:

De ce nu există aceeași preocupare, măcar la nivel de țară, dacă nu chiar la nivel de lume 🌎, pentru educarea noastră în privința unui consum echilibrat al tuturor resurselor? Nu doar astăzi. Nu doar în situații de criză. Ci în fiecare zi a vieții noastre.

Există cu adevărat interes pentru o astfel de educație?

Eu nu cred.

Iar acest gând mă întristează de multă vreme.

Recunosc că mi-a fost ușor să trăiesc astfel. Simt că am fost dăruită cu respect și grijă față de tot ceea ce mă înconjoară. Am mai scris despre asta. Încerc să mă raportez cu aceeași atenție la orice formă de viață, pornind de la convingerea că tot ceea ce există poartă în sine o formă de viață. Chiar și pietrele.

De aceea îmi este greu să cred că, dintr-odată, de seara până dimineața, ne vom transforma în oameni smeriți în fața naturii, a resurselor și a vieții.

Doar pentru că ni se cere.

Smerenia nu apare la comandă.

Ea se cultivă.

Iar dacă ani la rând am fost învățați mai degrabă să consumăm decât să prețuim, cum am putea schimba asta peste noapte?

Mai ales când informațiile care ajung la noi ne poartă, de multe ori, dintr-o emoție în alta. Când algoritmii ne oferă exact ceea ce ne captează atenția și ajungem să citim explicații care ne amplifică teama, nu neapărat înțelegerea.

Iar atunci când încrederea că cei care iau decizii urmăresc și binele tău s-a risipit, apare aproape firesc impulsul de a face exact invers decât ți se cere.

Și atunci rămâne întrebarea care, pentru mine, este cea mai importantă:

Cum am putea cultiva smerenia în fața naturii și a resurselor, dacă încă ne este atât de greu să cultivăm smerenia în fața vieții însăși?

„În timp ce zgomotul urban învăluie lumea, natura își spune povestea în tăcerea sa, în culorile ei neschimbate de timp și în frumusețea ei nestăvilită de mâna omului. În mijlocul agitației, natura ne amintește că suntem doar o parte dintr-un întreg mai mare, că există o armonie pe care trebuie să o respectăm și să o protejăm.”
— Jane Goodall

Despre ratacirea caii inimii si calea regasirii ei

Bună să vă fie inima! Astăzi, urarea aceasta are parcă și mai mult sens! ❤️🩷💙🤍🤎🧡

Mereu am văzut frumusețea în oameni. Aud însă, foarte des în jurul meu, judecăți la adresa „frumuseții fizice” a cuiva, lucru care îmi provoacă tristețe.

Interesant este că citesc acum cartea Aventurile unui Mesia recalcitrant – Iluzii, de Richard Bach, în care îmi sunt confirmate multe dintre convingerile mele, deși, de multe ori, m-am îndoit de ele tocmai pentru că nu sunt întotdeauna în acord cu normele și cutumele sociale.

Așadar, ceea ce vezi în mine există, într-o anumită măsură, și în tine.

Dacă mă vezi frumos, înseamnă că acel frumos există și în tine. Altfel, cum l-ai putea recunoaște?

Iar dacă vezi în mine urâtul, poate merită să te întrebi ce anume din tine rezonează cu el. De multe ori, ceea ce ne tulbură la ceilalți vorbește, de fapt, despre propriile noastre răni, frici sau convingeri.

Despre înfierarea și ostracizarea comportamentelor considerate „antisociale”, Richard Bach spune – iar mărturisesc că acest gând îmi mângâie puțin orgoliul – că:

* construirea tot mai multor închisori nu face decât să ridice nivelul fricii;
* antidotul ar fi să aducem în noi și în jurul nostru lucrarea iertării;
* să hrănim oamenii, să îi stimulăm emoțional și mental;
* să le oferim speranță, acceptare și iubire.

Suntem încă departe de a face asta. Ne este greu să vedem că ei sunt, de fapt, exprimarea unor gânduri pe care și noi le avem, dar pe care le considerăm „normale”.

În loc să aducem vina și frica în lumina conștiinței, am devenit asemenea struțului, care își bagă capul în nisip, crezând că, dacă nu vede, nici nu este văzut.

Fiecare persoană care a rătăcit calea inimii și a iubirii are nevoie de ajutor pentru a-și identifica, în mod conștient, vina, dar și sentimentul de nevrednicie și lipsă de valoare.

Leproșii au purtat pe pielea lor rănile tuturor. Ei au fost martorii curajoși ai durerii cu care oamenii nu au vrut să se confrunte.

Ar trebui să le fim recunoscători, pentru că ei sunt călăuzele care marchează calea vindecării, pe care fiecare dintre noi va trebui, la un moment dat, să pășească.

Cu tristețe spun că parcă am renunțat, încet-încet, la calea inimii și a acceptării și am ajuns să funcționăm mai ales din minte, din orgolii și din ambiții.

Ne pricepem atât de bine la viața celorlalți, în timp ce propria noastră viață trece pe lângă noi.

Dacă îmi este permis, recomand din suflet această carte, indiferent de credința sau cultul religios din care faci parte. Nu îți cere să renunți la ceea ce crezi, ci doar să privești dintr-o altă perspectivă.

S-ar putea să fie o adevărată revelație.

„Libertatea este dreptul fiecărui om de a fi cinstit, de a gândi și de a vorbi fără ipocrizie.”
— José Martí

Din intelepciunea corpului fizic. Sa l onoram si sa l ascultam.

Bună să vă fie inima, dragilor! 💚

În continuarea scrierilor despre felul în care corpul nostru ne arată unde purtăm încă o „durere”, vreau să încep cu o mică poveste.

Ieri a fost ziua soțului meu. De curând citisem că unui Rac, fiind zodie de apă, i-ar prinde bine să-și petreacă ziua chiar… în apă. I-am propus ideea, a acceptat, iar noi am plecat dis-de-dimineață.

A fost încă o experiență care m-a făcut să privesc altfel corpul uman.

M-am surprins observând mai ales femeile. De ceva vreme mă preocupă și pe mine să-mi „aplatizez” cât de cât abdomenul. Însă, dincolo de partea estetică, am început să mă întreb ce spune această zonă despre noi.

Din perspectiva pe care o studiez, zona dintre organele genitale și buric este asociată centrului sacral, iar spațiul dintre buric și stern este asociat plexului solar. Sacralul este adesea pus în legătură cu emoțiile neexprimate, creativitatea, vitalitatea și relația noastră profundă cu viața. Plexul solar este asociat cu stima de sine, încrederea în propriile forțe, asumarea responsabilității și capacitatea de a transforma atât hrana, cât și experiențele de viață în energie.

Reflectând la toate acestea, mă întreb dacă nu cumva multe femei își găsesc mai greu locul în lume. Poate și pentru că, generații la rând, au purtat povești care nu au început cu ele. În multe perioade istorice nici măcar nu existau ca identitate proprie, fiind definite prin tatăl sau soțul lor. Mult timp au lipsit chiar și din cărțile importante ale vremii, iar toate acestea, cred eu, au lăsat urme care se transmit uneori dincolo de ceea ce putem explica rațional.

De multe ori avem impresia că suntem exact acolo unde ne dorim. Totuși, cred că energia din care facem lucrurile este la fel de importantă ca lucrurile în sine.

Eu muncesc de ani întregi să-mi înțeleg tiparele, reacțiile, felul în care iau decizii, liniștea sau neliniștea din mine și cât de împăcată sunt cu propria persoană.

Pot spune cu sinceritate că am descoperit că multe dintre lucrurile pe care le consideram puncte forte erau, de fapt, vulnerabilități. Am avut momente de încredere oarbă, de iluzii și de lecții dureroase, dar necesare.

Revenind la femei, simt că, până nu alegem să eliberăm frica, vinovăția, sentimentul de insuficiență și alte emoții care ne țin captive, corpul nostru va continua să vorbească în felul lui.

Știm cu toate că abdomenul este una dintre zonele care răspund cel mai greu atunci când vrem să slăbim.

Poate că nu este doar despre alimentație. Poate că este și despre ceea ce purtăm în noi.

Mâncăm asemănător și totuși fiecare corp își alege alte locuri în care să depoziteze surplusul. Mi se pare fascinant.

Și mai cred ceva: zonele corpului pe care le urâm sau cu care ne luptăm nu se transformă mai ușor. Din contră. Cu ceea ce ne luptăm, adesea hrănim și mai mult.

Soluția pe care încerc să o practic este simplă, chiar dacă nu este ușoară: să observ ce emoții mă activează încă, să-mi ascult corpul, să mă hidratez după nevoile lui, nu după reguli fixe, să mănânc atunci când îmi este foame, nu când încerc să fug de o emoție incomodă.

Și, mai presus de toate, răbdare.

Multă răbdare.

La capitolul acesta încă sunt… work in progress. 😊

Îmi doresc – și vă doresc și vouă – un abdomen liniștit, un corp în armonie și o viață trăită cu mai multă blândețe față de noi înșine.

„Avem Înțelepciunea Divină în corpul nostru muritor. De aceea, orice vatămă corpul ruinează în același timp Casa Celui Etern.”
— Paracelsus

O alta perspectiva a tratarii durerilor de cap

Azi sa fie despre cap 🤗

Am mai scris ca am facut un curs de citire a fetei.
Dupa ce l am terminat am inceput sa ma uit mai atent la oameni in toata intregimea si splendoarea lor.

Nu pretind ca stiu la nivel de finete aceasta arta.
As spune mai degraba ca sunt la nivel initiatic.

Ce am retinut si observat insa, este ca trasaturile fetei, ridurile, asimetria, gropitele, etc., toate au un sens si arata ceva despre viata traita.

Stiti zicala romaneasca " te spune fata cum iti este viata"?
Fix asa este. Ador intelepciunea populara. O vad si simt adevarata.

Cat despre cum ne arata capul starea noastra, sa luam in calcul durerile de lunga durata, pentru care de obicei este o pastila magica...🤦‍♀️

In cap ni se invart gandurile. Cand ele sunt prea multe si stau prea mult acolo, firesc ,apare durerea.

Nu sufar de ele, poate si pentru ca berbec fiind, prima oara dau cu capul si de abia apoi vad consecintele/asa eram pana nu demult/acum zic ca am facut pasi in a gandi un pic inainte. 🍀

Revenind, in scurtele si rarele dureri de cap pe care le am avut, am baut o cana de apa pe indelete, am iesit din incapere si am inspirat si expirat lung.
Cred ca aceasta incercare ar fi benefica pentru un consum mai redus de pastile.
In plus am exersa prezenta prin respiratie corecta.

Noi, oamenii respiram superficial iar acest lucru ne priveaza de un aflux corect de oxigen in corp.

Cred cu tarie ca, corpul nostru este cel mai performant computer si are solutiile pentru emotiile si gandurile uneori inconstiente care l provoaca necontenit. Daca il ascultam si schimbam perspectiva de a nu l baga in seama in cea de " ce ai nevoie de la mine", " cum pot sa te ajut sa nu te mai chinui cu durerea", etc., am avea fata mai luminoasa, zambet larg si ochi stralucitori.
Daca va uitati in jurul vostru cei mai multi oameni arata chinuiti; de ganduri, dureri, incertitudini si viata.

"Pentru a‐ți convinge corpul să te ajute să te eliberezi de durere, primul pas este să înveți cum să comunici cu acesta astfel încât să poți crea un parteneriat caracterizat prin vindecare și colaborare".
Peter Levine

Voi face un miniserial despre o " altfel de intelegere a raspunsului corpului la actiunile noastre.

Buna sa va fie inima dragilor!🤍

M am gandit sa impartasesc cu voi un soi de gandire proprie, bazata bineinteles pe studiu 📚 si acceptare a mai multor " directii" de cunoastere.

Sunt mare fan al cercetarii si observarii reacțiilor corpului meu.

Ce pot sa va spun este ca acesta urmeaza emotiile intocmai.
Ne asemanam atat de mult cu animalele...avem acelasi instinct de supravietuire, atata doar ca noi, oamenii, ne am indepartat extrem de mult de noi, ciclurile lunii, anotimpuri si natura.

Asadar, atunci cand nu slabesti orice ai face, ai colacei pe burta si/sau celulita fix unde n ai vrea, exista o explicatie.
1 si 2. La femei, indeosebi observam ca zona burtii este mai proeminenta si ca, provocarea este de a o " aplatiza".
Aici se gasesc emotiile nespuse, adunate, neprocesate...de cele mai multe ori au legatura cu copiii nostri/sau cei pe care " simbolic" i am adoptat si i consideram " ai nostri ", dar nu numai. Toate emotiile reprimate stau incolacite acolo. De aici balonarea, constipatia, refluxul gastroesofagian, etc.,

3. Celulita este raspunsul corpului la " nu mi place de tine"😂
Imi amintesc ca multi ani am fost nemultumita de cum arat.
Zonele care nu mi placeau mai deloc, au inceput sa riposteze. Cu celulita. Si cu cat nu le suportam eu, cu atat mai abitir reactionau ele si mi dadeau dreptate. Da. Cum sa mi placa picioarele cu celulita? Sau burta? Sau mainile?

Cand am inteles, in sfarsit ca numai recunostinta pentru tot ce face si îndura corpul meu de la mine il poate " inmuia", am inceput sa ma uit la el cu uimire, sa l vad cu adevarat si sa ma ingrijesc de el asa cum se cuvine.

Nu vorbesc aici despre spalat, fardat, coafat, pus unghii., etc .
Sa mi onorez corpul inseamna sa l ascult; sa i dau ragaz pentru odihna; sa i respect perioada de regenerare prin somn; sa l hidratez/nu cu doi litri de apa ci cu cat are el nevoie; sa i ofer timp la soare/sa umblu desculta prin iarba/ sa i respect programul de digestie si sa l vad perfect.
Se spune ca fiecare am ales inainte de aceasta intrupare inclusiv corpul care ne va purta prin experientele care ne sunt destinate, dupa modelul " fiecare isi poarta crucea lui".

Multumirea este inceputul recunostintei. Recunostinta este multumire completa. Multumirea consta mai ales in cuvinte, recunostinta se vede in fapte.” – Henri Frederic Amiel

O analiza a perceptiei unilaterale.

Avem o parte din noi fara suflet?

Am raspuns pe facebook la intrebarea" Care este cel mai urât mod în care cineva te-ar putea descrie?" cu " om fara suflet".

Mi am adus aminte cu aceasta ocazie ca am devenit ca o stana de piatra , ziceam mai in gluma mai in serios ca " ai putea muri in fata mea si nu mi ar pasa" dupa separarea de primul meu sot.
Banii de divort efectiv au venit mai tarziu...🤦‍♀️

Cred ca partea aceea era cea ranita, furioasa, neadecvata si reala in acele momente.
Si nici nu mi pasa. Durerea si disperarea erau la cote ametitoare si efectiv eram data peste cap.

O ascund acum? N o mai arat lumii?
Credeam ca a disparut.
Insa, cum nu facem nimic la voia intamplarii, gandindu ma mai bine, cred ca ea exista.
In fiecare dintre noi insa, acum aleg sa o vad doar in mine.

O ascund de fiecare data cand fac ce nu as vrea; de fiecare data cand nu simt ca vreau sa merg undeva insa asa se face; de fiecare data cand nu plec din preajma unor persoane care ma fac sa ma simt mica si gresita; de fiecare data cand nu simt sa ma aliniez la " altruismul" nesincer si autentic.

Si da! Sunt si buna si rea!

Imi vin ganduri de judecata, razbunare, furie si victimizare asa cum imi vin si cele opuse acestora.

Poate, daca ne am uita la partea asta si am accepta ca este in noi, ne am preface mai putin si am avea mai putine rabufniri nervoase.

Daca acceptam ca suntem duali atunci suntem si rai si buni.

Scriind imi aduc aminte ca cineva, nu retin cine a spus ca " cimitirele sunt pline de oameni " buni".

" Cel mai bun caracter are momente de rautate si cele mai mari genii, ingustimi de spirit"
Arthur Schopenhauer

Despre diploma pe care nu o primești, dar o porți în felul în care vorbești

Bună să vă fie inima, dragilor! 🧡

Azi mi-a venit în minte una dintre acele vorbe vechi, trecute din gură în gură, din casă în casă, dintr-o generație în alta. O vorbă simplă, dar cu rădăcini adânci:

„E frumos că a făcut școală înaltă, dar cea mai importantă rămâne școala vieții.”

Am auzit-o des în copilărie. Atât de des, încât ajunsesem să o privesc cu o oarecare suspiciune. Mi se părea, pe atunci, o formă de aroganță îmbrăcată în înțelepciune populară. Un fel de a pune experiența deasupra studiului, ca și cum una ar trebui să o anuleze pe cealaltă.

Mare greșeală, cum ar zice românul nostru neaoș.

Cu timpul, însă, am început să înțeleg altfel lucrurile.

Privesc în jur și văd tot mai des o judecată aspră aruncată asupra oamenilor care îndrăznesc să aibă o opinie. Nu neapărat o sentință. Nu neapărat o lecție dată altora. Ci o simplă opinie, născută din viață, din observație, din durere, din încercări, din căutări sau dintr-un gând care cere să fie rostit.

Și imediat apare întrebarea tăioasă:

„Dar ce diplomă ai ca să vorbești despre asta?”

Desigur, diploma are rostul ei. Nu o putem arunca în derizoriu. Studiul, formarea, cercetarea, anii petrecuți într-un domeniu aduc rigoare, profunzime și responsabilitate. Omul care a studiat are, pe tema pentru care s-a pregătit, un atu firesc. Știe mai mult, înțelege mai tehnic, poate vedea nuanțe care altora le scapă.

Dar de aici și până la a reduce un om la absența unei diplome este cale lungă.

Experiența nu este o hârtie, dar nici nu este lipsită de valoare. Studiul individual nu este o facultate, dar poate fi o formă sinceră de căutare. Viața nu oferă întotdeauna certificate, însă oferă lecții pe care uneori le plătim scump, cu timp, cu pierderi, cu tăceri, cu întrebări care nu ne-au lăsat să dormim.

Mi-ar plăcea să reînvățăm bunăvoința în dialog.

Să putem asculta fără să ne simțim imediat atacați. Să putem contrazice fără să umilim. Să putem spune „nu sunt de acord” fără să coborâm în invective, trivialitate, jignire sau calomnie.

Cred în libertatea de exprimare. Cred în dreptul omului de a ieși din cutie, de a formula un gând, de a-l testa în lume, de a se lăsa corectat, completat, șlefuit.

Dar cred, la fel de mult, în eleganța exprimării.

Pentru că violența nu începe întotdeauna cu fapta. Uneori începe cu vorba. Cu tonul. Cu eticheta lipită grăbit pe fruntea celuilalt. Cu disprețul aruncat ca argument.

Știu că în spatele violenței verbale se pot ascunde multe: răni, neputințe, contexte grele, educație lipsă, oboseală, frici, datorii sufletești sau lecții încă neînțelese. Dar tocmai de aceea cred că avem nevoie de mai multă observare de sine. De familie, de școală, de terapie, de educație interioară. De acel exercițiu sincer prin care te oprești înainte să lovești cu un cuvânt.

Iar dacă ai ceva de spus, spune.

Expune-te cu demnitate. Ieși la lumină cu gândul tău. Doar așa îl vei vedea mai clar. Doar așa vei crește în înțelegere. Doar așa îți vei testa cunoașterea, limitele, curajul și felul în care poți rămâne om chiar și atunci când ești contrazis.

Pentru că, până la urmă, poate că școala înaltă ne învață un domeniu.

Dar școala vieții ne întreabă, mereu și mereu:

Ce faci cu ceea ce știi?
Cum vorbești cu celălalt?
Câtă blândețe încape în adevărul tău?

Și poate că abia acolo începe adevărata înțelepciune.

„Inacțiunea generează îndoială și frică. Acțiunea generează încredere și curaj. Dacă vrei să învingi frica, nu sta acasă și nu te gândi la ea. Ieși și ocupă-te.”
— Dale Carnegie

Azi a venit spre mine, sub forma unui „accident minor”, o lecție despre prezență și schimbarea perspectivei. Da, am început cu puțină dramă! 🤗

Azi a venit spre mine, sub forma unui „accident minor”, o lecție despre prezență și schimbarea perspectivei. Da, am început cu puțină dramă! 🤗

Conform credinței mele, niciun accident nu vine întâmplător sau fără o cauză mai profundă, uneori chiar emoțională.

În timp ce vorbeam la telefon ☎️ cu cineva, m-am apucat să scot din sertar celelalte două telefoane. Așa cum era de așteptat, pe unul dintre ele l-am scăpat din mână. A aterizat pe o suprafață dură și s-a ciobit în ambele colțuri ale ecranului.

Pentru că eram atentă doar parțial la convorbire, l-am ridicat instinctiv și m-am tăiat în palma dreaptă, lângă inelar — degetul angajamentului. 🍀

Primul cuvânt care mi-a venit în minte a fost: distragere.

În loc să fiu prezentă și să acord atenția cuvenită conversației, făceam încă un lucru în paralel. Este o meteahnă pe care încă învăț să o înțeleg și să o schimb.

Pentru mine, această perioadă este despre lecții importante. Iar azi, viața mi-a arătat încă o dată că am nevoie să fiu mai prezentă, mai atentă și mai sinceră cu mine. Mi-am dat seama că uneori caut distrageri tocmai pentru a evita comunicarea onestă și asertivă.

Aș fi putut privi întâmplarea din mai multe perspective, dar aceasta este cea care a rezonat cel mai mult cu mine. Simt că încununează o perioadă în care m-am tot surprins fugind de prezență, de liniște și de claritate.

„Chiar dacă lumea râde de tine, ia-te în serios. Mulțimile râd de ceea ce nu înțeleg și ridiculizează tot ceea ce le depășește. Uită ce gândesc alții. Prea mulți dintre cei care au în ei o scânteie de geniu nu-i dau frâu niciodată, pentru că se tem de hohotele lumii. Ceea ce contează este părerea ta despre tine și încrederea pe care ți-o acorzi.” — Napoleon Hill

Schimband perspectivă îți schimbi viață. Dobandesti o altă abordare și implicit o altă experiență.

Bună să vă fie inima dragilor.
Vreau azi să vă fac o mărturisire.
Credința mea este că orice forță exterioară care acționează asupra noastră are un scop clar.
Eram cu câțiva ani în urma într-o stare psihică destul de zbuciumată.
Credeam că dețin adevărul în relația cu fiica mea însă realitatea ei era după cum vă imaginați, cu totul altă.
Orice îmi spunea se lovea de credința mea că nu a fost așa/că am făcut tot ce am făcut în interesul ei/ și al fratelui ei, desigur. 🤦‍♀️
Asta mă macină și simțeam o mare presiune în minte și sacral/autoritatea mea în decizii.
În acest context a venit accidentul.
În parcarea subterana unde parcasem de sute de ori, am avut un moment de "negru total" și am ajuns cu botul masinii în zid.
Am știut atunci că trebuie să schimb perspectivă în acea relație și nu numai.
Am găsit mai târziu, recunosc și recunoștință pentru oportunitatea de a schimba perceptia, a învăța să aud nu doar să ascult, să mi conștientizez emotiile și să vreau să repar ce fără să fiu conștientă, am stricat.
Sunt încă în procesul asta în toate relatiile mele, cred. Care au rezistat...🍀

Văd în jurul meu că dacă li se întâmpla un lucru de genul celui care mi s a întâmplat mie, oamenii au tendinta să faca scenarii dezastruoase; exemplu; puteam să mor; puteam să omor pe cineva, etc., însă lucrul acela nu s a întâmplat.
Poate are legatura cu " mai rău să nu fie" sau poate nu. 🤗

A schimba perspectivă inseamna o noua cale. O noua experiență.
O noua viziune. Noi obiceiuri. Noi intelegeri.

Îmi doresc să fie din ce în ce mai mulți oameni care să și aminteasca, atunci când viață le aduce din exterior intamplari care le afecteaza starea fizică și/sau emotionala că schimbarea perspectivei le oferă sansa de a suferi mai puțin și de a schimba trairea. Să și gaseasca și recunoștință și smerenia în fata vieții și a tot ce inseamna invatare și creștere fortuita este un semn de maturizare și înțelegere.


" Conştienţa produce perspectivă, iar perspectivă produce experienţa" Neale Donald Walsch

Un oraș poate deveni mai mult decât o adresă: poate fi locul din care începi să înțelegi oamenii.

Uneori, un oraș nu este doar locul unde locuiești. Este felul în care te formezi, ritmul în care înveți să privești oamenii și cadrul în care viața îți pune întrebări simple, dar grele.

Oradea apare că reper public în profilul Feliciei. De aici poate începe o rubrică despre locuri, oameni și întâmplări văzute fără grabă. Nu că ghid turistic, ci că jurnal de observație.

Fiecare stradă, fiecare întâlnire, fiecare conversație obișnuită poate deveni o perspectivă dacă o privești suficient de atent.

Nu toate schimbările încep afară. Unele încep în felul în care înțelegem ce ni se întâmplă.

Sunt perioade în care ai impresia că nimic nu se mișcă. Aceleași probleme, aceleași întrebări, aceleași oboseli. Și totuși, într-o zi, nu neapărat spectaculoasă, ceva se schimbă.

Nu viața, nu oamenii, nu contextul. Se schimbă perspectivă.

Începi să nu mai iei totul personal. Începi să vezi diferența dintre ce poți repara și ce trebuie acceptat. Începi să înțelegi că uneori maturitatea nu înseamnă să câștigi lupta, ci să nu mai lupți acolo unde nu mai e nimic de salvat.